Grădina Creativității Literare

Concurs ,,Flori de august"

Recomandări:

• Compoziție proprie!
• Titlul compoziției este Flori de August;
• Poezie (vers alb sau rimă);
• Creativitate, orice idee este admisă;
• Respectați diacriticile! (în mod contrar, nu se acceptă textul).

Premiu: 50 lei
Ultima zi de înscriere în Concurs: 13.09.2012

Flori de august

Soarele înfiletat în cer

aruncă săgeţi de lumină,

zeci

sute

mii

de cavaleri

îi jură credinţă,

chipul lor

de sfântă sămânţă,

aerul verii calde

inundă pământul,

florile

ascultă susurul apei

din inima munţilor.

Îngerii dorm pe nori,

lumina adormită

se joacă

printe petalele agatelor,

dragonii aerului

aruncă

văpăi aprinse pe cer,

baldachin de vise

peste flori

de-acum închise;

djinnul somnului,

călcând pe mustăţile nopţii,

picură stropi de nisip

pe florile-doamnei

         dinspre amurg.  (Mihai-Florin Donţu)

Flori de August

Ne-am cunoscut în august,
Era așa de cald și era joi,
Nu mai gândeam nimic,
Nu mai știam de noi.

Atunci mi-au căzut prima oară
În sufletul răvășit, stele,
Mi-ai luminat viața
Și mi-ai adus plăcere.

Pe buzele-mi ce ard
Simt atingeri de jar, fine,
Mă strângi tare în brațe
Și parcă uit de mine.

Fulgi de soare se topesc
Pe inima mea încet,

Tu imi aduci liniștea,

Îmi aduci vara în suflet.

Suntem două flori de august,
Două flori de magie,
Care se completează
Prin propria chimie.

Tu îmi dăruiești vara
Și îmi dai căldură,
Rămâi mereu așa cum ești,
Iubindu-mă peste măsură. (Alina89)

Concurs ,,Apa arde Focul"

Recomandări:

• Compoziție proprie!
• Titlul compoziției este Apa arde Focul;
• Text proză;
• Creativitate fără limite, orice idee este admisă;
• Respectați diacriticile! (în mod contrar, nu se acceptă textul).

Premiu: 50 lei
Ultima zi de înscriere în Concurs: 23.07.2012

Apa arde Focul

O lebădă pluteşte lin pe lacul plin cu nuferi din curtea casei. Cântecul ei se reflectă pe cer, printre norii de puf ce înconjoară sclipiri de rubin. E un cântec suav, trist, parcă pe acorduri îngereşti. Irina deschide încet ochii trişti. Ea ştie că lebedele cântă doar înainte să moară. Genele sufletului îi picură stropi de apă sărată, ca nişte diamante strălucind în lumina lunii. A fost doar un vis.

Ar fi vrut ca şi plecarea lui să fie doar un vis urât. El a plecat şi i-a răpit ultima bucată de fericire. El era totul pentru ea, era pământul, aerul, apa, focul, în braţele lui se simţea iubită, simţea că prinde aripi şi zboară împreună spre infinit. Cu mâinile împreunate, atingeau cerul cu vârful degetelor.

O doare tot trupul, simte că ia foc, ar vrea să înţeleagă motivul pentru care el, cel care odată ar fi mutat munţii din loc pentru ea, şi-ar fi dat şi viaţa pentru ea, a parăsit-o pe ea, cea care l-a făcut să se simtă cel mai iubit dintre pământeni.

Ciudat e în viaţă cum toate trec, se împrăştie ca praful în vânt. Azi suferim împreună, ne facem planuri, griji, ne distrăm împreună, zâmbim, plângem împreună, iar mâine ne despărţim pentru că o stea îşi schimbă locul pe cer şi tot ce a fost frumos rămâne doar o amintire dureroasă sau se şterge cu buretele ca şi cum n-ar fi fost nimic. Poate într-o zi se vor întâlni pe stradă şi vor trece unul pe lângă altul ca doi străini. Nu, Irina n-ar putea suporta aşa ceva.

Adormise încă o dată cu telefonul pe pernă, sperând ca el să o sune sau să-i trimită un mesaj, să-şi ceară iertare, să îi spună că o iubeşte şi se întoarce acasă. Au trecut deja trei zile de la plecarea lui. Nimic, niciun apel, niciun mesaj, niciun semn. Oare el chiar nu mai simte nimic pentru ea, aşa, dintr-o dată?

Irina a murit de atâtea ori până acum şi de fiecare dată a reînviat ca o adevărată pasăre Phoenix, din propria-i cenuşă, doar că de data aceasta parcă e altceva, simte ca nu mai are puterea de a merge mai departe, nu mai vede niciun sens al vieţii, nicio chemare, niciun motiv de luptă cu suferinţa.

Se ridică hotărâtă din pat, în cămaşa de noapte şi se duce afară. Începuse să plouă, lacrimile ei se îmbină cu picăturile de ploaie, ca într-un ultim dans. Ploua când s-au întâlnit prima oară, ploua când el a cerut-o în căsătorie, ploaia i-a fost martoră când ea a fost cea mai fericită alături de el. Acum ploaia o face să-şi simtă întregul trup în flăcări, apa îi arde focul sufletului şi inima îi bate din ce in ce mai repede. Oare îi va sări din piept, oare va exploda? Se îndreaptă spre lacul din spatele casei. Închide ochii, deschide braţele şi se aruncă în apă.

Nu mai aude niciun sunet, nu mai simte nimic, nu o mai doare nimic, apa pune stăpânire pe trupul ei şi ea devine una cu apa, a muri în acest mod i se pare infinit mai nedureros decât durerea provocată de despărţirea de el.

Nu a mai rămas nimic din iubirea lor, decât scrum, acum totul e scrum.  (Alina89)

                    Apa arde Focul

Cei doi se priveau pe câmpul de luptă. Erau obosiți. Transpirația le șuroia pe tâmple. Simțeau cum îi lăsau puterile. Nu mai voiau să lupte în acest război absurd, nu mai era de ei. Patru secole de ură și crimă, de când cele două regate au declarat război unul împotriva celuilalt. Vulturii plonjau în gol, înspre cultura de trupuri moarte, voiau să culeagă recolta. Se ospătau din acele cochilii goale și sfărâmicioase. Pământul era ca o piele crăpată. Nu s-a mai bucurat de un strop de apă de veacuri. Fiecare fibră din el tânjea după freamătul lin al apei curgânde. Ura reciprocă, alimentată de visurile unora care stau bine-mersi în regat, într-un castel sigur, într-un pat moale, bucurându-se, zi de zi, de o masă copioasă, săpase riduri pe frunțile celor doi. Arătau ca niște fosile de milioane de ani. Au lăsat să le cadă sabia, scuturile, zalea și coiful. De parcă vrajba dintre cele două regate cauzase Marea Secetă. Niciunul dintre marii conducători nu voiau să pună armele jos și să renunțe la război. Prea multe suflete au murit din cauza luptelor, din cauza secetei. Apa era un lux pe atunci, cine avea măcar o cană cu apă, era o persoană foarte bogată. Una câștigată. Nobilimea se ruga în genunchi de localnici să le dea din apa lor, iar ei, modești fiind, împărțea din rezervele de apă cu ei. Nu exista noapte în care să nu  fie prădate și furate rezervele de apă din casele de la periferia regatelor. Regii puneau totul pe seama raidurilor date de hoți ori de dușmani. Adevărul era unul mult mai sumbru: hoții erau plătiți de regi să se infiltreze în casele oamenilor și să le fure rezerva de apă. În toată această sărăcie acvatică, ei erau cei care se lăfăiau în apă și care o iroseau. Nu o împărțeau cu nimeni. Țineau secretă rezerva lor. Nimeni nu aveau acces la ea decât regele ori regina. Oricine era prins că se apropie de ea, era executat pe loc. Codul tăcerii. Totul avea să se schimbe.

Cei doi stăteau unul lângă celălalt. Primul își apucă burduful cu apă și i-l dă celuilalt. Împart ultimele picături de apă. Li s-a scârbit de atâtea ucidere. Griul pocnește afară din tuburi și o ia la vale. Îmbracă cerul într-o platoșă gri. Domnul iasă afară. A terminat să spele norii. Acum sunt la uscat. Îi stoarce bine de apă. Plouă. Plouă pentru prima dată după patru secole de secetă. Caleștile lui Thor marșează pe cer. Bubuituri puternice pretutindeni. Lumina mângâie cu degetele-și firave mătasea orizontului. Cei doi își întind brațele și își ridică privirea la ceruri. Urlă de fericire. Războiul s-a terminat! Doar ei noi au mai supraviețuit din trupele trimise pe front. S-au privit pentru ultima dată, și-au strâns mâna cu încredere, și-au urat mult succes. Fiecare a luat-o pe drumul său: el, spre răsărit, iar ea, spre apus. Da, am uitat să vă spun, ei erau un EL și o EA. Cine erau ei? Nimeni nu știa. Pe cât de brusc au apărut în lume, pe atât de brusc au dispărut. Unii ar fi spus că nu ar fi fost oameni, ci spirite din altă lume, conjurate de către regii corupți pentru a le satisface mofturile. Nici măcar nu avea trup omenesc. EL aparținea tărâmului subteran, al focurilor veșnice, iar EA celui neptunic, al spumelor mării.

Poporul a dat de rezervele de apă ale regilor tirani și le-a confiscat. S-au bucurat cu toții apă. Ploaia le spăla rănile și le domoli sufletele. Pentru trădarea lor, regii au fost exilați împreună cu familiie în deșert drept pedeapsă. Să simtă și ei lipsa apei. Nu s-a mai aflat nimic de ei după. Unii spun că s-au uscat și au murit, alții că s-au stabilit într-o oază. În locul lor au fost puși ca regi oameni din popor, simpli dar corecți. Cu toții au avut de prosperat sute și sute de ani de belșug, pace și bucurie.

Cum rămâne cu cei doi luptători enigmatici? Nimeni nu știe exact, însă am avea o idee legată de identitatea lor. Ei sunt alfa și omega, căldura și răcoarea. Ei sunt apa și focul. Focul, impulsiv din fire, a fost stins de apă. El s-a îndrăgostit de ea, însă nu i-a spus asta niciodată. Nu putea. Îi era interzis. Aparțineau unor lumi diferite prin esență. Niciodată să fie împreună ori să se iubească. Doar să se privească. Dragostea lor nu a fost trecută neobservată. Domnul din spatele șevaletului a decis să îi lase să se iubească doar cu un scop: să aducă ploaia. Și așa, cei doi au fost lăsați să se iubească, născând din dragostea lor ploaia cea mult așteptată. Apa a reușit, în cele din urmă, să ardă focul. (Mihai-Florin Donțu)